Emoţii inutile

Scriu, şterg, mototolesc şi arunc. Rescriu.

Câteodată, sincer, aş vrea să-i urlu să nu mă lase să dispar, să fug cum fac de obicei când devine greu, insuportabil sau când mă simt prea tare prinsă de mrejele unei “case”. Şi aş vrea să-i sar în braţe, să mă mângâie pe cap şi să-mi spună că nu mă lasă, pentru că dacă cineva mă merită acela e el şi sunt a lui. Fantasmele astea ale trecutului revin pe neaşteptate şi se aşază la pândă precum o pisică care aşteaptă să zgârie şi să muşte.

Atâtea emoţii inutile îmi sunt stârnite. Când e punct e doar punct şi nu e o glumă despre “period”. Cât de greu poate fi de înţeles că sunt multe tipuri de relaţii pe care le poţi avea cu un alt umanoid? Când alegi calea indicată de  la început, atunci repede se produc scântei, pentru că deh, nu e bine aşa. Trebuie să fie altfel, trebuie mereu să fie nevoia asta existentă de a întinde mâna şi a atinge ceva palpabil. Ar fi un păcat suprem să întinzi mâna şi să fie gol sau ocupat de un deşeu.

Închid ochii şi savurez o gură de venin cu lime, să-mi treacă greaţa. Au revoir!