Când vine seara

Mi-am luat laptopul în braţe şi m-am “ascuns” în colţul camerei. Am nevoie de acel je ne sais quoi pentru a intra în dispoziţia scrisului. Vreau să vă povestesc, am atâtea de zis… Dar se pierd aşa toate gândurile şi devin unul singur. Nu mai e o poveste deoarece e un sentiment.

M-am înfofolit cu Pufosul pe mine, să fiu mai cozy, să-mi fie mai cald. Sunt o friguroasă eu aşa. Am mâinile reci, unghiile roşii şi stricate pe margini, părul prins ciufulit într-un coc şi consider că aşa trebuie să arate artiştii. Să arate neglijent, dar să placă lumii, umanilor, efemerilor. Veţi spune că artiştii arată şi bine şi îngrijit. Voi spune răspicat DA. Dar arată bine când vor să se arate aşa lumii, dar când au o comuniune cu interiorul artei lor, ei arată precum se văd ei înşişi. Un neglijent curat sau murdar de culori, dar care îţi prezintă o creaţie şi te inspiră.

Ador artiştii şi sufletul lor nonconformist. M-am luat cu vorba, nu-i aşa? V-am prezentat cadrul, acum să vă povestesc titlul. E seară spre noapte şi sunt acasă la Aiud. Acest oraş micuţ cu o cetate medievală în centru. Se aud maşini afară, se aude orice deoarece e atât de linişte. Iar eu îmi simt gândurile. Nu le aud, ci le simt. Îmi freamăt mâinile şi simt cum mi se ataşează fiecare sentiment de trup. Se lipeşte carnea precum în basmul lui Ispirescu cu salivă de lighioană zburătoare.

Poţi să mă ciupeşti sau să-mi spui orice. Sunt atentă până ce nu mai simt. Îmi zboară mintea la senzaţii, la momente, la trăiri. Mă trezesc că zâmbesc şi nu mai aud ce-mi spune o prietenă la telefon. Sunt undeva pierdută într-o zi de vară, tolănită pe pat şi mângâiată de soarele ce se furişează prin draperiile trase. Mai deschid câte un ochi fugitiv să verific cât e ora, însă adevărul e că nu-mi pasă. Vreau doar să fiu aici, acum şi timpul poate să treacă în voie pentru cei care se perindă sub fereastră. Se aud şi păsările cum cântă. E totul plăcut, boem şi n-am cuvinte. Când vine seara mă învăluiesc în vise şi pornesc pe poteca lor.