Ne asteptam sa ajungem intr-un club, zona vip, canapea alba si sampanie. Era un vis. In schimb am ajuns intr-o groapa, am coborat in cercuri vreo 30 de scari inguste de am crezut ca ametesc si am dat de un bar nonconformist (cum l-au descris “lacrimogenii”). Ei au inceput sa ne povesteasca viata de culise, cat de greu e sa fii vedeta si bla, bla, bla-uri. Va sa zica alegerea acestui bar obscur nici macar nu a fost pentru ideea flatanta de a profita de noi in niciun fel, ci pentru ca acolo nu ajunge presa, nu vor aparea beti sau dansand pe bar a doua zi in ziare. Mbun. Ce mai era de spus? Wow!

Trecand peste barul de un design iesit din comun de frumos, stateam confortabil pe niste scaune fara spatar si ele nonconformiste, probabil. Am cerut un Pepsi twist, nu aveau. Cappy Tempo aveti? Nu avem. Dar ma scuzati, ce aveti? Avem Coca-Cola si ceai, daca doriti bauturi fara alcool. Mmm… In mintea mea circulau intrebari retorice pentru impiedicata pitzipoanca care a venit sa ne serveasca la masa: “Dar tu fata, tu ce crezi ca vreau sa beau alcool din moment ce am intrebat doar de firme de sucuri? Sau crezi ca as avea incredere sa beau dintr-un pahar ciobit o bautura foarte delicioasa si spirtoasa?”. Prietena mea a vazut cum mi-am dat ochii peste cap si a incercat sa ma calmeze. Baietii in schimb erau foarte naturali, vorbeau lejer si erau tot un zambet. Eu pretentioasa din fire, daca m-a deranjat localul si servirea nu mai eram deloc atenta la ce vorbeau ei acolo. Incepeau sa ma gandesc cum sa ma strecor afara din groapa asta de bar, cum sa ajung mai repede acasa, daca nu s-a oprit ploaia. La un moment dat solistul lacrimogen vine langa mine, ii simt respiratia usoara pe gatul meu si imi sopteste la ureche:”La ce te gandesti, Andra?”. M-am trezit din visare. Andra?! De unde stia cum ma numesc? M-a lamurit repede. Prietena mea ii spusese cand eu eram departe, pe alte meleaguri. Mi-am dat seama ca eu nici macar nu mai stiam cum il cheama. S-a prezentat drept Mike si am pufnit in ras. Cum sa te cheme Mike, in Romania? “Asta e numele de scena?” il intreb eu. Mi-a explicat cum ca el e jumatate american si cum a trait 12 ani in America alaturi de familia sa, iar apoi cand parintii lui divortasera el s-a intors cu mama sa in Romania. “Interesant”, imi spuneam in gand.

“Sa trecem peste asta, Mike. Sa vorbim despre altceva.”

“OK. Spune ce doresti sa sti?”

“Eu? Nimic.”

“hahaha. Si atunci despre ce vrei sa vorbim?”

“Despre efectul pieselor tale lacrimogene asupra fetelor sensibile.”

“Ma faci sa rad. Piesele mele sunt compuse de mine si asta pentru ca si eu sunt un tip sensibil. Nu intentionez sa am ca si public doar fete sensibile. Dar e adevarat, piesele lacrimogene cum le spui tu au mai mare efect la fete. Baietiilor de obicei le e teama sa-si recunoasca sensibilitatea.”

“Imi citesti gandurile? Si eu am exact aceiasi parere despre baieti. Ceva de genu zi boys si am zis tot.”

“Hey!”

“Nu, nu, nu ma refeream la tine:))”

Discutia a continuat intr-un ritm alert si am discutat despre toate subiectele posibile timp de patru ore. Da, ati auzit bine, patru oreeeee.

Prietena mea avea privirea aceea tampa si il privea fascinata pe chitaristu lacrimogen. Asculta tot ce ii indruga tipul ala. I-am dat un cot:”Wake up, woman! Is time to go.” Evident a incercat sa ma convinga sa mai stam, dar eu nu mai suportam mirosul de alcool ieftin din groapa. Mike si chitaristul s-au oferit sa ne conduca acasa, dar am refuzat vehement desi prietena mea tanjea dupa un sarut sau  o imbratisare de la Paul. Paul fiind chitaristul. Am dat o fuga pana la baie sa ne revedem freza plouata si dupa ce ne-am aranjat putin i-am explicat sa nu mai fie atat de transparenta. Se vedea clar ca e moarta dupa Paul. Intr-un final a inteles si am hotarat sa plecam. Ne-am intors de la baie si baietii disparusera. Soc total! Unde puteau fii?

Next time restul povestii:P Sugestii astept pe mess de la stiu ei cine si aici de la oricine are inspiratie pentru continuarea povestii:) Buh bye:-h