Poveste, basm… fara happy end. Yet!

A inceput cu o seara in care era liniste si citeam “Rosu si negru” de Stendhal. Telefonul suna si poza apelantului imi colora ecranul. Sar din pat si raspund cu un alo putin cam pitigaiat, probabil dormitam deja. O prietena ma invita la un concert in aer liber.
A incercat sa ma convinga vreo 15 minute sa ies din casa. Argumentele mele:”da n-am chef; da nu vreau; iesim altadata, serios; hai noah; nu am cu ce ma imbraca; imi sta nashpa paru’; de ce esti rea? nu vreau sa-i ascult pe aia cu piesele lor lacrimogene; vrei sa plang in seara asta? Nu am rimelul rezistent la apa ce naiba!” . Cam asa ceva a fost discutia. Pana la urma m-a convins pentru ca mi se facuse pofta de vata pe bat. Deja salivam. Stia ca sunt o pofticioasa si imi plac dulciurile asa ca a profitat de asta.
Pentru ca sa fie sigura ca voi iesi din casa si nu vom rata concertul a trecut pe la mine sa diminueze timpul de stat in fata dulapului oftand ca nu am cu ce sa ma imbrac, ca nu gasesc nimica in dulapu’ asta: “da uite ce haine nashpa am: asta nu-mi place; aia? Nu as purta-o nici sa ma plateasca. Se vede ca mama mi-a luat-o”. Mbun. Ati prins ideea.
In doua ore am reusit sa ne frappuim si sa ne machiem ca sa fim glamorous, sa fim noi insine, cu zambetul pe buze si chef de dans in ritmuri numai de noi stiute. Visam la vata pe bat si ma gandeam cum sa fac sa scap de concertul acela boring.
Am ajuns prin zona unde avea sa fie concertul. Dar, concertul urma sa inceapa cu adevaratele trupe abia peste vreo doua ore. Mmm…booooring. Asa ca ne-am luat vata, am savurat-o si ne-am lins degetele. Am trecut la lucruri sarate: popcorn, chips-uri. Yap, am mancat de toate si cat se poate de nesanatos. Iar apoi din nou dulce: clatite cu finetti. Si nu, nu ne-a fost rau deloc. Suntem obisnuite cu acest junk food kinda of our style.
Intr-un final ne-am strecurat in fata scenei si asteptam formatia aia de baieti frumosi, bruneti, care canta piese banal de lacrimogene si de neinspirate. Dar ce mai conta? Prietena mea avea a crush pt chitarist.
Nici nu urcasera bine pe scena si a inceput sa se intunece, si sa picure. Eu eram imbracata in alb, va dati seama ce drama! Umbrele evident nu posedam. Ce sa facem? Ne-am “ascuns” in spatele scenei, unde era acoperit cu ceva prelata rosie. A inceput un vant asemanator cu un tsunami al vanturilor sa bata si nu stiam cum sa ne teleportam cat mai repede intr-un loc cald. De pe scena fugea chitaristu cu pletele cretzoline in vant, iar solistul lacrimogen cu camasa alba de in descheiata. Mm..Yammy! Probabil ne-or fi vazut ca tremuram de frig si desi aratam ca niste matze plouate ne-au invitat la un suc. Ne-am uitat una la alta:”Mergem?”. Da clar ca mergem! Prietena mea ma implora din priviri sa zic ca da. Nu aveam cum sa o refuz.
Continuare povestii cand o sa fiu iarasi in the mood
Povestea este un “basm” fara atmosfera de armonie, prin urmare o fantezie care nu are nicio legatura cu viata reala:) Hope you enjoyed it!