Nu stiu daca mai tineti minte postul cu se cere creativitate dom’le:D Acolo scriam ceva despre un eseu pt concursul Iacob Buta de la Casa de Cultura..mbun…AM CASTIGAAAAAAAAAAT!\:D/ I’m soooooo haaaaaaaaaaappppyyyyyyyyyyyyyyy!!! Sunt atat de fericita:)) ceva incredibil…m-au sunat acum cateva minute sa ma anunte ca am castigat “premiul cel mare”(l-am citat pe tipul kre m-a sunat:P) si ca maine e premierea la ora 16 la Casa de Cultura:)) yuuuuuuuuuuppi! Vreau atat de mult diploma aia..sper sa-mi dea o diploma acolo:)) Ma bucur atat de tare..omg:)) e ceva incredibil pentru ca asta atesta ca ma pricep cat de cat sa scriu ceva si ma incurajeaza fff tare sa continui sa fac asta pentru ca unor oameni care au un bagaj mare de cultura le-a placut ce am scris eu, o eleva acolo. Pentru curiosi sau cei care pur si simplu au chef sa citeasca ceva:P Eseul care a participat la proba de creatie libera este:

Arta de a te descoperi pe tine însuţi

Nimic nou, nimic special poate. O simpla elevă care scrie ceea ce simte zilnic, trăirile interioare, măştile exterioare pe care le observă, sentimentele ambiguue şi multe dileme. Totul dus spre un lirism extrem, de multe ori lipsit de rimă, dar care exprimă mai mult decât veşnicile şi clasicele poezii pe care le citim pe felicitări sau le trimitem ca mesaje de la multi ani pe telefon. Poezia modernă, elegiile pot exprima poate la fel de mult precum o poezie veche eminesciană. Poezia mea preferata a lui Eminescu este “Ce este amorul?” şi consider că deşi nu poate fi o definiţie permanentă şi indiscutabilă despre ce este cu adevarat iubirea, este o definiţie pe care probabil eul liric o resimte, o percepe ca acel lung prilej pentru durere. Poeziile pe care le-am scris diferă atât de mult. Astfel o poezie scrisă ieri nu mai are nimic de a face cu o altă poezie scrisă azi. Emoţiile pe care le transpun pe hârtie sunt gânduri directe, sentimentele provin din experienţe trăite în acea zi, sau de multe ori din dorinţe reprimate în adâncul sufletului, departe de a fi cunoscute. De aceea prima dată când am citit o poezie de faţă cu alţi tineri care îşi “prezentau” operele publicului am avut atât de mari emoţii încât îmi tremura vocea. Ştiţi cum e să simţiţi că deşi staţi jos pe scaun aţi putea cădea de emoţii pentru că picioarele nu vă mai ţin, vi se înmoaie genunchii? Apoi mi-am amintit că stau jos, trebuie să fiu relaxată, sigură pe mine, nimeni nu are dreptul să critice ceea ce am scris, pot doar să aprecieze sau se le displacă. Adevarul e că deşi naivă fiind candva îmi doream să plac tuturor, să scriu pe gustul tuturor, acum mi-am dat seama că acest fapt e imposibil. Încerc să scriu punând amprenta personală asupra operelor. Astfel prima poezie citită a fost carcateristică mie, plină de metafore şi figuri de stil, reprezenta o iluzie, o dorinţă de a atinge absolutul chiar fiind un mic copil. Am fost aplaudată, am zâmbit, am mulţumit frumos, toate temerile mi-au dispărut instantaneu. Când eşti apreciat pentru un lucru la care ai muncit asta te face să fi mandră şi să vrei să continui să scri cât mai mult şi mai bine posibil.
Scrisul înseamna mult pentru mine, nu sunt doar simple cuvinte aruncate pe o hârtie sau pe un ecran cu plasmă. Înseamnă frumuseţe şi melancolie, durere chiar când e vorba de poezie sau elegie. Dar înseamnă şi o adevarată terapie când scriu în jurnal sau pe blog. Când mă refer la jurnal trebuie să precizez că este vorba de un caiet micuţ de română personalizat cu inimioare, poze, în care am scris tot ce am simţit, în care scriam cand răbufneau crizele de fericire sau de nervi, depinde. Jurnalul meu este mica mea comoară de preţ, acolo se află adevarata mea faţă, deci adevarata mea valoare, total necenzurată. E atât de hilar să recitesc acum pagini scrise pe clasa a V-a în care descriam băiatul care îmi place, certurile acasă cu mama pentru că nu mă lăsa până târziu afară sau cât sufeream pentru o notă mai mică. Acum par lucruri banale, dar pe atunci erau chiar existenţiale. Eram cu totul cuprinsă de acea freerie, de acele momente. Precum paginile jurnalului se deschid şi dau incet câte o pagină redescopăr visele uitate povestite sau realizate cândva, scrisul schimbat, dar uimitor, principiile de viaţă după care mă ghidez au ramas aceleaşi, la fel şi cei mai buni prieteni ai mei şi asta cred eu spune multe despre mine pentru mine insumi. Într-adevar e o manieră destul de copilarească şi naivă să scrii chiar tot ce gândeşti într-un caiet care poate fi oricând descoperit, dar am avut grijă şi de acest aspect ţinându-le sub cheie. Spun la plural pentru ca deja după atâţia ani s-au adunat ceva mai multe caiete de jurnal. Ele mă ţin cu picioarele pe pământ, îmi aduc aminte oricând am nevoie de fata care am fost cândva, de unde am pornit, ce am realizat şi ce mai am de realizat până îmi voi atinge toate ţelurile. În acele jurnale se află toate obsesiile mele, ciudăţeniile, culorile preferate, muzica preferata, baieţii care mi-au placut, totul. E un fel de carte neagră în care orice cunoscut ar citi nu m-ar regăsi decat 50%-70% maxim. De ce? Pentru că acolo este un dialog între mine şi jurnalul meu, prietenul meu, care ştie totul, uneori este şi monolog, asta când îmi place mie să fiu puţin mai narcisistă. Dar scriindu-i acelui “prieten” în care am sută la sută încredere şi care îmi dă cele mai bune sfaturi, deoarece întotdeauna conştiinţa mea face cea mai bună diferenţă între ce e bine şi ce e rau, vor descoperi o altă eu.
O altă modalitate de scriere prin care ador să-mi exprim cât mai franc gândurile, opţiunile, să descriu filmele preferate, muzica preferată, să-mi plâng de milă descriându-mi off-urile, este blogul. Blogul pare să devină încet, încet o modă-precum blog-urile vedetelor- sau pentru unii o sursa de bani. Eu în schimb nu postez bannere pe blogul meu, nu îmi doresc trafic, nu vreau să devină o sursă de bani. Vreau doar să fie citit de cei carora le face placere sau cei care sunt interesaţi de mine, de viaţa mea, de ce gândesc, dacă am ceva de spus. Pe blog se regăsesc poze cu mine şi persoanele lângă care mă simt mereu bine, persoanele care mă fac mereu să râd şi mă îndrumă pentru a lua cele mai bune decizii. Povestesc eu pe blog tot felul de lucruri amuzante, cum m-am distrat eu într-o sâmbătă, ce am făcut de revelion, sau din contră lucruri serioase care mă preocupă: părerea mea despre un film, despre un album muzical, părerea mea despre orice. La un moment dat pe blog am scris ceva de genul cum că: “Mi-am dat seama de ce mi-am facut blog, ca să am şi eu unde să mă plâng de ce mi se întâmplă, unde să-mi spun off-urile”. Mulţi au ras cand au citit. Dar aşa e. Recunosc, pe blog pot face asta, sunt situaţii banale prin care trec, stres tipic produs de scoala, examene şi admitere la facultate. Nimic nou sau foarte inventive, dar tocmai prin această banalitate şi prin oralitatea textului reuşeşte să fie amuzant, să stârnească zâmbetul celor care îl citesc şi asta mă bucură mai mult decat aş putea spune vreodata. Profit de blog şi pentru a-mi posta poezii, astfel pe prima pagina apare o poezie scrisa de mine care în momentul în care am postat-o pe blog mi-a placut foarte mult. Astfel îmi promovez propria artă, nu? Consider că trebuie ca tinerii să mai citească şi poezie, nu doar proză. Deşi poeţii mei preferaţi rămân Eminescu, Bacovia, Blaga, îmi place şi Nichita Stănescu. Trebuie să se citească şi operele actuale, scrise de cititori contemporani, pentru că aceşti autori reprezintă epoca în care trăim indiferent că ne place, sau nu. Pe blog încurajez lumea să spună ce gândeşte, ce simte, să-şi dea cu parerea despre orice, să citească Nichita Stănescu, de exemplu, iar pentru a-I convinge am postat o poezie stănesciana, pentru a nu mai fi nevoie să cerceteze pe google. Blogul are amprenta mea personală, este creaţia mea, mereu mă voi regăsi acolo, dar pentru asta nu voi renunţa la micul meu jurnal secret aflat în sertar sub cheie.
De multe ori mă întreb: poezia va rămâne pe viitor la fel de importantă pentru adolescenţi sau vor prefera să citească doar liste întregi de messenger? Unii nu percep deloc sentimentele eului liric transmise prin poezie, nu le resimt, nu le înţeleg, poate nu vor sa le perceapă. Dacă ar citi o poezie în linişte, singuri, ar fi atenti la rimtul poeziei, la cuvintele folosite, sigur s-ar regasi pe ei înşişi în acea poezie. Deoarece indiferent de epoca literară scriitorii, oamenii în general, au avut aceleaşi întrebări existenţiale legate de trecerea timpului, despre ce este iubirea de fapt, de ce trăim, de ce murim, de unde venim, care este scopul nostru în viaţă. Citind o poezie pe aceiaşi problematică pe care tu ai discutat-o de multe ori în diferite circumstanţe, chiar “obligat” de profesorul de română, te vei apropia incontestabil mai mult de acea lume a sentimentelor, o lume văzută printr-un val de metafore. Pentru că oricât de ştiinţific ar fi totul din jurul nostru, obişnuit, plictisitor chiar, totul poate fi schimbat prin ochii vizionari ai unui poet. Apa rece, curgatoare de munte poate fi înlocuita cu o metafora precum lacrimi albastre năvăleau pietrele de munte. Un simplu joc de cuvinte face minuni. Arta de a scrie constă în a cerceta şi a simţi tot ceea ce scrii, indiferent de modalitatea în care scrii: pe blog, în jurnal sau în caietul plin de poezii.

“Încearcă nu să fi un succes, ci sa fii o valoare.” (Albert Einstein)

P.S.: Sper ca v-a placut!
P.S.2: Am drepturi de viata si de moarte asupra acestui eseu sau cum vreti sa-i spuneti:P )