
Ştiţi voi că la duş vin toate ideile bune şi măreţe, da? De data asta nu sunt excepţia care întăreşte regula. Am constatat în seara asta între Happy Time şi Lemongrass că astăzi am folosit de 2 ori replica: “în două luni nu voi mai fi studentă”.
Asta după ce tot azi am intrat gratuit la Grădina Botanică pentru că sunt studentă la Babeş şi am zis cu mândrie: îmi iubesc universitatea! Nu e vorba de faptul că e 5 lei biletul. Atât îmi permit şi eu ca studentă, o intrare la Grădina Botanică. E vorba de anumite privilegii, reduceri şi calitatea de a fi studentă. Titlul, onoarea, şapca, insigna, pixul, examenul, sala de curs, proful. Atâta tot.
În 2 luni nu voi mai fi studentă. Va fi festivitatea de absolvire, banchetul şi salut titlu de studentă la Babeş-Bolyai. Voi fi… Nu ştiu. Ce voi fi? Cum aş putea fi catalogată de către societate: şomeră? Care e statutul pe care îl voi avea între terminarea facultăţii şi eventual, începerea unui master?

Teoretic, după examene şi licenţă voi fi în vacanţă. Dar totuşi, vacanţă e atunci când faci ceva, iar vacanţă fără şcoală din toamnă, parcă nu mai e vacanţă.
Se simte în aer şi peste tot această presiune a societăţii, a culturii, a aşteptărilor celorlalţi. Ceilalţi pot fi familia, prietenii, vecinii sau vânzătorul de la chioşcul de ziare. Toată lumea când aude că eşti în anul III de facultate şi urmează să absolvi te întreabă inevitabil şi înainte să ai ocazia de a fugi: “Şi…ce faci după ce termini?” Ori e o curiozitate, ori e un interes, ori o îngrijorare.
Mi-aş dori să nu mă mai întrebe nimeni nimic. Pentru că nici eu nu ştiu. Şi până nu-mi analizez singură toate opţiunile şi nu îmi iau propriile decizii, nu înţeleg cum le-aş putea comunica lumii largi. Vreau un timp să respir. Între proiecte, prezentări, referate, bibliotecă, acasă, spălat rufe şi ascultat muzică, vreau măcar să respir o dată, de două ori. Iar în timp ce respir, prefer să nu fiu chestionată.
Am ajuns să ies în oraş dar mintea să îmi zboare la cu totul altceva: “Vai, mi-am uitat carneţelul cu to-do list acasă! Oare…ce mai aveam de făcut azi? Sunt sigură că ajung acasă şi am uitat să fac ceva.” Intervine un prieten/ă, cu întrebarea: “Ce faci?” Se schimbă două vorbe, două zâmbete, iar apoi iarăşi privesc în gol, în culori şi mă gândesc la cum mă simt, ce am de făcut, cui trebuie să-i trimit mail, câte pagini mai am de scris la proiectul x, când îmi mai revăd prietenii de acasă şi când o să am timp să mă bucur de o carte frumoasă fără a fi pe fugă?
Înţeleg că asta am de făcut. Sunt studentă (încă), deci trebuie să fac proiecte, să dau examene şi să merg mai departe. Şi încerc să îmi îndeplinesc datoria cât mai bine cu putinţă. Însă în ceea ce priveşte ce o să fac peste un an, doi, trei, cred că răspunsurile mă privesc. Până la urmă, fiecare doarme cum îşi aşterne, nu? Vreau să fiu eu cea care îşi alege lenjeria de pat şi cea care îşi aşterne patul. Dacă tot e să fim practici, am experienţă!
Written by Andra's Thoughts
2 Comentarii