Crezi că dacă ţi-ai trăi visul ai fi fericit?

Trebuie să mă dezvolt altfel: frumos. Nu în umbra cuiva. Sfaturile sunt bune, dar nu am nevoie de cineva care să-mi traseze viitorul. Am nevoie doar de mine şi de propriul meu joc în care să-mi încalc regulile când e nevoie, dar să nu-mi încalc principiile. Ştiu că o să lupt pentru ceea ce îmi doresc, dar o voi face în felul meu şi cu propria-mi perspectivă înainte.

Poate e într-adevăr vorba şi de mândrie. Însă voi avea grijă să nu refuz o ofertă bună de început, doar pentru că îmi doresc altceva. Voi lua experienţele aşa cum vin şi le voi deschide frumos uşile să pătrundă în viaţa mea şi să mă dea peste cap pentru o perioadă bine determinată de timp, dacă asta fac ele.

Vreau doar ca atunci când ajung acasă să fiu obosită într-un mod productiv şi fericită că am reuşit nu doar tot ce am visat, dar şi cum a visat. Deseori am văzut în ultima perioadă întrebări precum: Crezi că ai fi fericit/ă dacă ţi-ai trăi visul? Precum şi articole scrise pe această tematică. Da, eu cred din inimă că aş fi f e r i c i t ă. Nu aş putea fi altfel. Aş fi fericită şi doar pentru că îmi trăiesc visul chiar dacă nu  exact cum mi-am imaginat, niciodată nu e. Dar îmi place să fiu surprinsă, iar visele mele au grijă de asta.

Până una alta: dream big! Visele măreţe ne conduc şi spre îndeplinirea celor mici şi ne fac să ne atingem limitele sau să ni le mărim. Iar dacă vrei ceva “greu” nu trebuie să fie cuvântul care să te oprească.

 

Cine v-a pus să-i încercaţi pe toţi?

Să vă spun ceva, vouă, băieţilor, care credeţi că toţi sunteţi la fel. De multe ori, mai în glumă mai în serios, băieţii recunosc: da, suntem nişte porci, toţi. Aşa că ori ne amuzăm de toate generalizările inventate vreodată, ori punem mâna şi cercetăm problema să descoperim cât de reală este substanţa subiectului. Eu una nu aş cerceta deloc. Aş prefera să mă amuz în continuare din când în când de micile tachinări cu: “da, voi băieţii, mereu ziceţi aşa…”, “voi fetele mereu vă luaţi apărarea una alteia” sau “voi credeţi că noi toţi/toate suntem la fel?”. Nu, normal că nu credem asta!

Dacă persoana din faţa ta chiar ar crede că eşti la fel ca gloata nu ar mai sta la taclale, schimbat de priviri în plină iarnă sau înghiontit până iasă un sărut stânjenit pe obraz. Sunt micile clişee care ne amuză şi ne apropie. De ce să renunţăm la ele? Ele pentru asta există: amuzament. Dar unii nu pricep. Mereu trebuie să existe acei iţi-biţi-macho-wannabe’. Iar aceştia, dragii mei, postează sau replică cam aşa: Dacă voi femeile spuneţi că toţi bărbaţii sunt la fel, cine v-a pus să-i încercaţi pe toţi?

Serios? Adică, serios, replicăm astfel? Atât putem? Avem 13 ani minus? Vă rog frumos, zâmbiţi elegant şi găsiţi şi alte metode de a atrage atenţia sau de a provoca buzz pe reţelele sociale pe care activaţi. Faptul că se avântă cineva să vă răspundă în pripă sau că unii ca voi sar şi dau repede like-uri, nu înseamnă nimic. Zero la pătrat. Nimic, nada, niente.

Şi v-aş răspunde eu frumos cine ne-a zis să-i încercăm pe toţi: Paulo Coehlo. Dar sunt convinsă că nu s-a gândit la inteligenta voastră replică, ci s-a gândit la faptul că pentru a ştii şi a cunoaşte ceea ce îţi place trebuie să încerci să vezi cum e. Şi nu era vorba exclusiv de bărbaţi, indiferent cât de importanţi vă credeţi, ci era un mesaj cu o tentă generală. La fel cum încercaţi un sortiment nou de chips-uri sau o gamă nouă de sucuri, la fel înţelesul frazei era mult, mult în substraturile ei.

Bucuraţi-vă de viaţă şi nu mai judecaţi pe la toate colţurile ca babele bătrâne!

Emoţii inutile

Scriu, şterg, mototolesc şi arunc. Rescriu.

Câteodată, sincer, aş vrea să-i urlu să nu mă lase să dispar, să fug cum fac de obicei când devine greu, insuportabil sau când mă simt prea tare prinsă de mrejele unei “case”. Şi aş vrea să-i sar în braţe, să mă mângâie pe cap şi să-mi spună că nu mă lasă, pentru că dacă cineva mă merită acela e el şi sunt a lui. Fantasmele astea ale trecutului revin pe neaşteptate şi se aşază la pândă precum o pisică care aşteaptă să zgârie şi să muşte.

Atâtea emoţii inutile îmi sunt stârnite. Când e punct e doar punct şi nu e o glumă despre “period”. Cât de greu poate fi de înţeles că sunt multe tipuri de relaţii pe care le poţi avea cu un alt umanoid? Când alegi calea indicată de  la început, atunci repede se produc scântei, pentru că deh, nu e bine aşa. Trebuie să fie altfel, trebuie mereu să fie nevoia asta existentă de a întinde mâna şi a atinge ceva palpabil. Ar fi un păcat suprem să întinzi mâna şi să fie gol sau ocupat de un deşeu.

Închid ochii şi savurez o gură de venin cu lime, să-mi treacă greaţa. Au revoir! 

Când vine seara

Mi-am luat laptopul în braţe şi m-am “ascuns” în colţul camerei. Am nevoie de acel je ne sais quoi pentru a intra în dispoziţia scrisului. Vreau să vă povestesc, am atâtea de zis… Dar se pierd aşa toate gândurile şi devin unul singur. Nu mai e o poveste deoarece e un sentiment.

M-am înfofolit cu Pufosul pe mine, să fiu mai cozy, să-mi fie mai cald. Sunt o friguroasă eu aşa. Am mâinile reci, unghiile roşii şi stricate pe margini, părul prins ciufulit într-un coc şi consider că aşa trebuie să arate artiştii. Să arate neglijent, dar să placă lumii, umanilor, efemerilor. Veţi spune că artiştii arată şi bine şi îngrijit. Voi spune răspicat DA. Dar arată bine când vor să se arate aşa lumii, dar când au o comuniune cu interiorul artei lor, ei arată precum se văd ei înşişi. Un neglijent curat sau murdar de culori, dar care îţi prezintă o creaţie şi te inspiră.

Ador artiştii şi sufletul lor nonconformist. M-am luat cu vorba, nu-i aşa? V-am prezentat cadrul, acum să vă povestesc titlul. E seară spre noapte şi sunt acasă la Aiud. Acest oraş micuţ cu o cetate medievală în centru. Se aud maşini afară, se aude orice deoarece e atât de linişte. Iar eu îmi simt gândurile. Nu le aud, ci le simt. Îmi freamăt mâinile şi simt cum mi se ataşează fiecare sentiment de trup. Se lipeşte carnea precum în basmul lui Ispirescu cu salivă de lighioană zburătoare.

Poţi să mă ciupeşti sau să-mi spui orice. Sunt atentă până ce nu mai simt. Îmi zboară mintea la senzaţii, la momente, la trăiri. Mă trezesc că zâmbesc şi nu mai aud ce-mi spune o prietenă la telefon. Sunt undeva pierdută într-o zi de vară, tolănită pe pat şi mângâiată de soarele ce se furişează prin draperiile trase. Mai deschid câte un ochi fugitiv să verific cât e ora, însă adevărul e că nu-mi pasă. Vreau doar să fiu aici, acum şi timpul poate să treacă în voie pentru cei care se perindă sub fereastră. Se aud şi păsările cum cântă. E totul plăcut, boem şi n-am cuvinte. Când vine seara mă învăluiesc în vise şi pornesc pe poteca lor.

Să ciocnim paharele: 2011 şi 2012

Un îndemn nebun la zdrobit pahare şi un zâmbet larg! Nu am decât urări multe şi frumoase de zis. În ultimele zile mi-am cam schimbat menirea şi scopul pentru care trăiesc, respir şi mănânc (din când în când). Noul scop: urări! Cât mai multe urări tuturor. Fie ele urări pentru aniversare, însănătoşire grabnică, spor la treabă sau urări de Anul Nou.

Am decis să nu relatez nici o retrospectivă a anului ce a trecut pentru că încă mă mai lupt cu el. Şi nu pentru că mai sunt câteva ore până va bate ceasul ora 12 pm, ci pentru că m-a marcat în atâtea moduri pe care nu am ştiut cum să le asimilez încât a trebuit să-mi cumpăr pansamente cu Hello Kitty şi să respir adânc destul de des. Aşa că vreau să iau tot bagajul de cunoştiinţe cu mine, să încerc să asimilez trăirile şi amintirile, dar să nu le mai rumeg mereu şi să păşesc cu încredere în 2012. Nu mă pot abţine să nu anticip cum va fi: greu. Cel puţin primele zece luni din an, apoi nu mai ştiu.

Un hop şi celălalt “ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa”.

P.S.: Noul An vine şi cu o pagină a blogului pe Facebook! Iar pentru asta vă invit să daţi click pe Andra’s thoughts. Dacă vă place şi dacă doriţi

Un post în derivă

Sunt supărată şi bolnavă. Iar când sunt supărată şi bolnavă scriu. Nu  e cu aromă de spirt sau o stare febrilă (sper), însă suntem în vecinătate. Şi supărarea mea stă într-o chestiuţă mică de tot, mai mică decât negrul sub unghie.  Pentru unii ar putea să pară banal chiar, însă probabil că răceala mi-a slăbit şi puterea de a gândi, pentru că mă afectează la fel de tare ca şi atunci când jucam baschet şi mingea m-a lovit în degetul mic de la mâna dreaptă. Şi atunci a trecut durerea, însă degetul mic nu a mai fost nicicând la fel. Uneori îl privesc şi îmi amintesc.

Iar acum ştiu şi eu partea teoretică cu: ” nu te lăsa doborâtă, ce nu te omoară te face mai puternică”, însă aplicabilitate zero. Mă simt de parcă aş pluti în larg pe o saltea gonflabilă care stă să se scufunde. Iar soarele m-ar prăji cu nemiluita. Cred că în pasivitatea mea sunt de fapt foarte irascibilă. Un irascibil care ar smotoci un alt irascibil.

Şi nu-mi plac deloc persoanele care sunt precum o sugativă, iar apoi te “surprind” dintr-odată cu…indiferenţă, să o numim. Adică la batiste împreună, dar la fericire fiecare cu ciocolata lui? Aproape am impresia că suntem în junglă şi ar trebui să folosesc metodele de supravieţuire învăţate de pe Discovery. E clar, azi sunt o sensibiloasă. Nu-i nimic, azi plutesc în derivă, mâine schimb sensul şi mă răcoresc la umbra unui palmier, pe uscat. Aşa cum îi şade bine unei domnişoare simandicoase ca şi mine.

V-am pupat,

Ciao! 

What is love?

“Love is when you go out to eat and give somebody most of your French fries without making them give you any of theirs.” – Chrissy, age 6 

“Love is what makes you smile when you’re tired.” – Terri, age 4

“Love is when my mommy makes coffee for my daddy and she takes a sip before giving it to him, to make sure the taste is OK.” – Danny, age 7

“Love is when you kiss all the time. Then when you get tired of kissing, you still want to be together and you talk more. My Mommy and Daddy are like that. They look gross when they kiss.” – Emily, age 8

“Love is what’s in the room with you at Christmas if you stop opening presents and listen.” – Bobby, age 7

“If you want to learn to love better, you should start with a friend who you hate,” – Nikka, age 6

“Love is when you tell a guy you like his shirt, then he wears it everyday.” – Noelle, age 7

“Love is like a little old woman and a little old man who are still friends even after they know each other so well.” – Tommy, age 6

“During my piano recital, I was on a stage and I was scared. I looked at all the people watching me and saw my daddy waving and smiling. He was the only one doing that. I wasn’t scared anymore.” – Cindy, age 8

“My mommy loves me more than anybody. You don’t see anyone else kissing me to sleep at night.” – Clare, age 6

“Love is when Mommy gives Daddy the best piece of chicken.” – Elaine, age 5

“Love is when Mommy sees Daddy smelly and sweaty and still says he is handsomer than Brad Pitt.” – Chris, age 7

“Love is when your puppy licks your face even after you left him alone all day.” – Mary Ann, age 4

“I know my older sister loves me because she gives me all her old clothes and has to go out and buy new ones.” – Lauren, age 4

“When my grandmother got arthritis, she couldn’t bend over and paint her toenails anymore. So my grandfather does it for her all the time, even when his hands got arthritis too. That’s love.” – Rebecca, age 8

“When you love somebody, your eyelashes go up and down and little stars come out of you.” – Karen, age 7

“You really shouldn’t say ‘I love you’ unless you mean it. But if you mean it, you should say it a lot. People forget.” – Jessica, age 8

Via Facebook.

Răspunsurile lor mi se par incredibile, naive şi pline de frumuseţe. Şi doar cu o zi-două înainte am scris că “esenţialul e invizibil pentru ochi”. Se pare că ei văd lucrurile altfel, prin alţi ochi şi au lentile mai colorate. Bravo lor! Şi un zâmbet sincer.

Se ascund printre nori

“L’essentiel est invisible pour les yeux.”

Astăzi am pictat culori.
Culori pe care nu o să le vadă nimeni,
Dar pe care pot să le vadă toţi.

Sunt luminate de raze de Soare azur
Acele “ele” care se strecoară mişeleşte în casă
Pentru că afară e iarnă,
Iar ele caută să fie primăvară.

Îmi aduc aminte când le citeam poveşti,
Când le luam de mână şi cântam un cântec bolnav.
Acum pare sinistru,
Însă era doar măreţ.

Mi-e dor să mi se aşeze un fluture trecător pe umăr,
Să-mi şoptească vorbe înţepătoare
Şi să zboare mai depare
În culoare.

Am tot promis că voi urca treptat scara
Voi menţine un echilibru,
pentru a nu mă rătăci în ceaţa de la etaj.

Sus, mă aşteaptă o altă lume
Înconjurată de un nor;
Nor din pete şi mărgele,
Flori de nu-mă-uita
Şi ghiocei mov care sclipesc.

Beatitudine.
Iluzie şi şoaptă.
Mă ridic câteodată
Îmi pun mâna pe frunte şi par încruntată
Însă ce aş putea face?
Sunt doar de-o şchioapă.

Sunt dansuri răzleţe
Şi minciuni albe
Care se ascund după culori
Şi clipesc doar pentru a te orbi.

Mi-e dor de tine, suflet,
Cu căldura ta primăvăratecă,
Cu surâsul mijocesc
Şi cu inima bălaie.

Se încreţesc visele în mine
Şi aşteaptă să zboare din coconi,
Să-şi atingă idealul
Şi să nu se mai ascundă printre nori. 

Single sau nu?

E bine să fii single…pentru o perioadă. Până când? Până când întâlneşti persoana care te face să-ţi doreşti să nu mai fi singur. Până când <singur> e un cuvânt care te face să te strâmbi. Sau până când îţi place atât de mult compania lui/ei încât “noi” sună mai bine decât “eu”.

Vorba cântecului: Everbody needs somebody!  ♪♫

Looking for happiness

I am looking for a ticket to my dreams.

 

Acum mai trebuie doar să găsesc terminalul potrivit. Ţineţi-mi pumnii!