Un cadou inedit: mini-me!

Cu toţii vă amintiţi de “mini-me” din filmele cu Austin Powers şi imaginaţi-vă puţin cât de evil şi de amuzant ar fi să aveţi şi voi un mini-you? M-am gândit să vă fac o recomandare, cu toată încrederea, spre haioasele şi jucăuşele statuete mini-you. Dacă vreţi să faceţi un cadou mic, dar de efect, sunt cea mai potrivită alegere! Un breloc la chei personalizat cu o chitară sau cu tine cântând la o chitară poate fi o idee genială. Tot ce trebuie să faceţi este să trimiteţi o fotografie, iar după acea fotografie va fi realizată o statuetă personalizată.

Câştigătoarea unui concurs

Iar acum vă spun unde puteţi afla mai multe detalii: http://handmadealexaioana.wordpress.com/ Sper să vă placă! 

Cea mai bună zi din an: ziua mea

Un titlu mai narcisist nici că puteam da. Dragilor, e ziua meeeeeeeeea! Nu sunt nostalgică, sunt aşa cum trebuie să fiu, probabil. În sfârşit reuşesc să simt că azi e ziua mea şi tot pachetul de încântare şi entuziasm care vine cu asta.

Nu am de declarat nici o stupizenie care vine odată cu vârsta. Nici diferenţe faţă de numărul 21 şi numărul 22. E totul aşa cum trebuie să fie şi cum e. Cred că următoarele numere vin fără ca noi să facem nimic, sunt mici sau mari realizări care vin indiferent de ce facem noi în cele 12 luni. 

E frumos de ziua ta când vezi cine se gândeşte la tine şi ai ocazia să discuţi cu persoane cu care nu te-ai văzut de mult timp din motive cotidiene. Îmi plac mesajele lungi, cele scurte, cele codificate, cele de la prieteni, cele de la colegi. Îmi plac şi telefoanele lungi, scurte, pline de urări, de complimente şi care se încheie cu “abia aştept să ne vedem”.

Vă doresc o lume colorată, un cer senin pe care să vă aşterneţi pictura şi multe, dar multe râsete din suflet, ştiţi voi!  

Şuşoteli inutile

Cum unii au impresia că ei ştiu mai bine, că ştiu ce trebuie să facă alţii mă stupefiază de fiecare dată. Cred că nimeni nu “trebuie” să facă un anumit lucru sau să ia parte la o anumită acţiune, decât dacă îşi doreşte asta. Nu e nimeni obligat să ajute, indiferent de circumstanţele triste sau clădirea unei comunităţi. 

De unde ideile astea că dacă eşti fericit când alţii se simt mizerabil tu ar trebui să te simţi vinovat? Mi se pare o concepţie nu deplasată, ci foarte deplasată. Da, apreciez voluntariatul. Am făcut voluntariat şi probabil voi mai face şi în viitor dacă cred într-un anumit proiect sau o anumită cauză.

Dar asta nu înseamnă că încep să judec oamenii care nu fac asta. Nu încep să judec modul în care ei îşi trăiesc viaţa şi nu arăt cu degetul faptul că ei merg în club sâmbătă seara şi nu citesc o poveste unui copil bolnav de cancer. Poate unii oameni sunt mai sensibili, mai mărinimoşi, iar alţii nu. Poate unii atunci când sunt tineri nu conştientizează importanţa acestor acţiuni şi aleg să nu le facă.

Indiferent de motiv, cred că mentalitatea asta de a arăta cu degetul ce face şi ce nu face vecinul e lamentabilă. 

Carpe diem sau nu, voluntariat sau nu, donaţii financiare sau nu, e decizia fiecăruia! Încep să cred că persoanele care şuşotesc în spatele acestor mesaje, articole ş.a.m.d sunt ori sărace, ori…sărace. Şi trageţi voi concluzia dacă mă refer la bani sau nu.

Aleg să închei pe o notă puţin filosofică, puţin mai mult pe placul meu:

Hai, citeşte-mi în cafea

“There is someone I care about so very much. It’s not from today, or yesterday, it’s from many years ago and he knows but he doesn’t. I feel that I can understand him so well and he can read me in an instant even though most of the times I’m typping.”

În seara asta, domnişoara colegă de apartament, mi-a citit în cafea. I-am înmânat cana din joacă şi i-am spus:

- Hai, spune-mi, voi fi fericită?

Iar relatările ei au cuprins puncte, sentimente, o furtună, şi un nou început, început de sentimente pentru cineva. Ceva puternic spunea ea. Eu am râs şi i-am spus să-mi dea cana înapoi pentru că nu ştie să citească în cafea şi că nu e adevărat. Apoi am luat cana şi i-am zis:

- Parcă văd aici un “A”.

- Da, de la Alexandra!

- Da.

Cred că uneori ne imaginăm viitorul. Uneori îl lăsăm să vină şi uneori încercăm să-l trăim. Şi mai cred că de multe ori vedem în viitor exact ceea ce vrem să vedem. Nu că ar fi neaparat ceva rău. Însă uneori te surprinde aşa de tare că nici nu ştii ce te-a lovit. Unde era o faţă familiară se află un necunoscut, unde altădată găseai alinare, ai uitat adresa, unde visai să ajungi, ai uitat drumul, iar pe cineva voiai să întâlneşti, hmm…a uitat să te întâmpine.

Noapte bună.

Anunţ: în două luni expiră titlul de studentă

Ştiţi voi că la duş vin toate ideile bune şi măreţe, da? De data asta nu sunt excepţia care întăreşte regula. Am constatat în seara asta între Happy Time şi Lemongrass că astăzi am folosit de 2 ori replica: “în două luni nu voi mai fi studentă”. 

Asta după ce tot azi am intrat gratuit la Grădina Botanică pentru că sunt studentă la Babeş şi am zis cu mândrie: îmi iubesc universitatea! Nu e vorba de faptul că e 5 lei biletul. Atât îmi permit şi eu ca studentă, o intrare la Grădina Botanică. E vorba de anumite privilegii, reduceri şi calitatea de a fi studentă. Titlul, onoarea, şapca, insigna, pixul, examenul, sala de curs, proful. Atâta tot.

În 2 luni nu voi mai fi studentă. Va fi festivitatea de absolvire, banchetul şi salut titlu de studentă la Babeş-Bolyai. Voi fi… Nu ştiu. Ce voi fi? Cum aş putea fi catalogată de către societate: şomeră? Care e statutul pe care îl voi avea între terminarea facultăţii şi eventual, începerea unui master? 

Teoretic, după examene şi licenţă voi fi în vacanţă. Dar totuşi, vacanţă e atunci când faci ceva, iar vacanţă fără şcoală din toamnă, parcă nu mai e vacanţă.

Se simte în aer şi peste tot această presiune a societăţii, a culturii, a aşteptărilor celorlalţi. Ceilalţi pot fi familia, prietenii, vecinii sau vânzătorul de la chioşcul de ziare. Toată lumea când aude că eşti în anul III de facultate şi urmează să absolvi te întreabă inevitabil şi înainte să ai ocazia de a fugi: “Şi…ce faci după ce termini?” Ori e o curiozitate, ori e un interes, ori o îngrijorare.

Mi-aş dori să nu mă mai întrebe nimeni nimic. Pentru că nici eu nu ştiu. Şi până nu-mi analizez singură toate opţiunile şi nu îmi iau propriile decizii, nu înţeleg cum le-aş putea comunica lumii largi. Vreau un timp să respir. Între proiecte, prezentări, referate, bibliotecă, acasă, spălat rufe şi ascultat muzică, vreau măcar să respir o dată, de două ori. Iar în timp ce respir, prefer să nu fiu chestionată.

Am ajuns să ies în oraş dar mintea să îmi zboare la cu totul altceva: “Vai, mi-am uitat carneţelul cu to-do list acasă! Oare…ce mai aveam de făcut azi? Sunt sigură că ajung acasă şi am uitat să fac ceva.” Intervine un prieten/ă, cu întrebarea: “Ce faci?” Se schimbă două vorbe, două zâmbete, iar apoi iarăşi privesc în gol, în culori şi mă gândesc la cum mă simt, ce am de făcut, cui trebuie să-i trimit mail, câte pagini mai am de scris la proiectul x, când îmi mai revăd prietenii de acasă şi când o să am timp să mă bucur de o carte frumoasă fără a fi pe fugă? 

Înţeleg că asta am de făcut. Sunt studentă (încă), deci trebuie să fac proiecte, să dau examene şi să merg mai departe. Şi încerc să îmi îndeplinesc datoria cât mai bine cu putinţă. Însă în ceea ce priveşte ce o să fac peste un an, doi, trei, cred că răspunsurile mă privesc. Până la urmă, fiecare doarme cum îşi aşterne, nu? Vreau să fiu eu cea care îşi alege lenjeria de pat şi cea care îşi aşterne patul. Dacă tot e să fim practici, am experienţă!

Cu vecinii la o poveste

Intru grăbită în bloc. Era uşa deschisă prin spatele blocului. Dau nas în nas cu un tip ce părea să aibă 20 de ani şi freză de liceu. Urc câteva scări şi dau de vecinii mei dragi. Vecinii mei au majoritatea 65+ de ani. Şi ştiţi cum e, la vârsta aia eşti ori plictisit, ori glumeţ, ori plictisit şi glumeţ.

Apăs butonul de la lift şi aştept. Imediat apare un domn pus pe şotii lângă mine. Babele, bine…doamnele mai în vârstă, se hlizeau deja. Eram sigură că urmează nişte glume foarte amuzante. 

Domnul: – Păi ce faci? Eu am apăsat primul butonul. 

Eu: – *zâmbet*

Domnu: – Eu am fost aici primul.

Eu: – *zâmbet* (în gând: hai liftule odată!)

Domnu: – Te gră, grăbeeşti de parcă… Te grăbeşti ca fata mare la măritat!

Eu: – Nu, nu!

Domnu: – Nu?

Eu: – Nu. *zâmbet*

Domnu: – Nu te măriţi, aşa-i?

Eu: – Nu.

Tot eu: – O să urc pe scări (liftul nu mai venea)

După ce urc trei scări:

Domnul: – Hai că vineee!

Nu m-am mai întors.

Absolutely Fabulous Fashion Fair la Cluj

Târgul de modă pentru fiecare fashionistă din voi a avut loc ieri, 21 aprilie, la Cluj-Napoca. Evenimentul s-a desfăşurat în magazinul Central la etajul 4 şi m-am prezentat şi eu la datorie pe la ora 15:oo. Mi-am dat seama că am urcat suficiente scări când am zărit păr roz: “if it’s pink hair, it’s here!”. Şi am avut dreptate.

Chiar lângă scări se aflau accesoriile handmade. Primele pe care le-am zărit nu mi-au trezit interesul şi cred că nici poziţionarea nu prea le-a ajutat. Am văzut şi săpunuri handmade şi alte minunăţii frumos mirositoare prin zonă. Apoi accesorii precum coliere, inele, cercei, broşe, mi-au luat ochii (şi i-au ţinut alipiţi). 

În continuare, am început să studiez atentă hainele. Am găsit haine vintage, parcă identice cu cele găsit la târgul ce a avut loc în Iulius Mall de curând. Nu sunt 100% sigură, dar de obicei memoria vizuală nu dă greş la mine. 

Am fost cea mai fericită când am văzut hainele create de designeri români şi frumoase! Da, frumoase! Erau rochii lucrate cu măiestrie, cusute centuri fashionable şi pietricele, cu multă migală. Materialele din care erau confecţionate rochiile erau plăcute la atingere şi de calitate. Am găsit fuste cu câte o fundă mare pe ele şi buzunare: se poartă! Şi multă, multă dantelă! Totul pe placul romanticei din mine.

Preţurile la rochii erau între 150-330 lei, din ce am observat. Fustele frumoase de care vă spuneam erau 150 de lei. Pentru a afla mai multe detalii despre designeri puteţi da click pe link-ul evenimentului de pe Facebook.

Personal, mi-am achiziţionat două brăţări şi o broşă de la Ruby Blue : ruby-blue-shop.blogspot.com Dar a durat muuuult, muuult timp până să mă pot decide pentru că toate accesoriile erau atât de frumoase. Încă îmi stă gândul la un colier de la o altă fashionistă. 

Poze de la târg mai găsiţi şi aici:

• http://bimagine.wordpress.com/2012/04/22/targ-ab-fab/ 
• http://kittenhood.wordpress.com/2012/04/22/absolutely-fabulous-goes-west/  

Ce înseamnă mai exact: e perfect

Astăzi, de exemplu, am văzut o rochie cu un design atractiv şi care mi-a plăcut din prima astfel încât am şi dat click să văd imaginea la o dimensiune mai mare. Când am zărit-o la mai mulţi pixeli, am zis: e perfectă. Ce e şi cu perfectul acesta despre care vorbesc vă spun imediat.

Pentru mine “perfectă” a însemnat: designul şi croiul e perfect. Trebuie doar să nu fie aşa multicoloră, deci schimbat materialul. Apoi, dacă schimbăm cumva şi designul la spate, ar fi perfect, să nu arate ca şi cum aş avea o coadă de cal acolo. Poate puţin lungimea, că nu am nevoie de trenă, dar în rest e perfectă.

Cam aşa e şi cu perfectul meu: e perfect, dar după ce mai schimb câte ceva pe ici pe colo. Rareori spun “e perfect” şi nu aş schimba nimic. Am o altă viziune asupra lucrurilor şi cred că până şi perfectul casei Dior trebuie pliat pe gustul meu, corpul meu şi imaginea pe care vreau să o arăt şi să o port în lume. O rochie poate fi perfectă pe pasarelă, dar nu perfectă la petrecerea la care merg deseară, în consecinţă: adaptăm.

Cam atât pe azi. O zi frumoasă!

P.S.: Referitor la rochia din poză pot spune doar că e o rochie superbă şi că descrierea din text vrea doar să dovedească un punct de vedere, nu să critice designer-ul, care sunt sigură că face o treabă excelentă pentru publicul său!

Fără planuri pentru un an

Ştiţi cum e atunci când v-aţi pus în cap să nu vă faceţi nici un plan pe un an întreg? Şi nu, nu se pune faptul că acesta ar fi deja un plan. Na, şi ţinând neaparat să nu existe nici un plan ci toate lucrurile să meargă la fel cum merge roata la vale: cum vrea ea. Dar, tot există un iţi-biţi care din când în când îţi dă idei. Iar ideile se transformă curând într-o poveste imaginară, care poveste imaginară poate deveni rapid un plan de viitor şi STOP! Am zis fără planuri. E un cerc vicios, serios.

Nu trece mult şi ajung să mă întreb: şi ce ar fi dacă aş lăsa totul să devină un plan, o poveste, hai două-trei planuri? Cel puţin ipotetice, dar să mă simt eu bine că există. Dar apoi nuuuuu, am zis fără planuri!  Nu am idee cum se va încheia cercul acesta vicios pentru că ştiu că supragândesc totul şi mi-e greu, dar atât de greu să mă abţin. Şi eu sunt persoana care mereu are idei şi planuri, iar să nu am, fie şi doar pentru un an înseamnă…nu ştiu exact ce înseamnă, dar undeva în interior e o luptă vânjoasă între eu-rile mele. Şi sunt doar două eu-ri majoritatea timpului. Sper ca din încăpăţânarea asta de a trăi fără un plan să nu mai apară altele, ştiţi voi, mai deştepte, mai cu moţ.

Sunt puternică, deci pot, nu cedez decât în faţa ciocolatei. Pot să trăiesc fără nici un plan, rod al imaginaţiei şi gândirii mele, timp de un an. Serios, pot. Serios? Pot?

Modă în Cluj

Cu ocazia deschiderii noului magazin Boudoir – Designers Boutique din Polus am aflat de existenţa unui designer clujean care îmi place: Alina Botea. Nu am avut nevoie decât de câteva secunde de browsing prin website-ul ei pentru a mă convinge. Mă aşteptam să văd o colecţie românească. Iar când zic colecţie românească înseamnă doar că nu mă aşteptam să fie la acelaşi nivel cu colecţiile ce le-am văzut la Milan Fashion Week. 

Însă, colecţia de primăvară-vară 2012 a Alinei m-a contrazis vizual încă de la primul model pozat pe pasarelă. Şi nu am fost mirată deloc să aflu apoi că a participat şi la Berlin Fashion Week. Un astfel de designer merită să se afle la cele mai importante evenimente de modă cu colecţiile sale.

Vă las aici link-ul de la site-ul Alinei şi sper să vă placă: http://alinabotea.ro/ro/acasa/